Tot ce am scris pe yahoo in decursul timpului...

Entry for April 08, 2009
Uneori, cand esti la mare si te trezesti suficient de devreme, norii sunt subtiri si destul de aproape de pamant; si daca ai rabdare sa le urmaresti visarea pe cer o sa vezi ca se duc incetisor catre mare, in zilele in care e un pic de vant si chiar tu, la malul marii, te-ai intreba daca e cazul sa te dezbraci sau sa mai stai putin sa vezi cum se decid sortii lui Neptun. Tot asa norii zabovesc putin si apoi se intind usori si discreti catre linia neajunsului, se astern peste valuri, iar putin mai incolo, dincolo de privirile noastre, se imbratiseaza cu marea inca adormita.
Tags: | Edit Tags
Wednesday April 8, 2009 - 10:44am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Entry for August 09, 2008
Nu stiu cine e rege prin locurile astea si nu-mi amintesc nici macar cine isi striga fericirea in trecut. Ascult atent cum taci, ascult cum clipesti si in cele din urma respir, cand simt ca respiratia mi se taie de emotie. Si apoi din urma ma izbesc in spate valuri - sunt valurile lui frust imi spun, si-mi scot haina asteptand urmatorea spuma pe umeri. Sunt valurile lui frust, pentru ca altele nu au cum sa fie, si-mi arat dintii inclestati, ca si cand as zambi sau ca si cand as agoniza.

Ascult muzica, imi amintesc usor de cele cateva valuri, imi amintesc tot, si spuma, si geamatul, insa nu-mi mai amintesc culoarea... Ma inghiontesc si-mi spun ca visez sau ca am visat. Mi se sopteste ca voi visa mereu. Privesc de pe banca printre stinghii si stiu ca intr-un fel nu voi visa niciodata. Si uitandu-ma in jos, imi amintesc de banca. Cateva stinghii si un drug de fier ce-mi taie mainile cand ma las pe spate.

E unicul mod in care se poate trai. Visand ca esti despicat in doua si ca incerci sa te recompui. E singurul mod in care se poate respira. Visand ca esti cu capul pe pamant si ca incerci, ingandurat, sa adormi.
Tags: | Edit Tags
Saturday August 9, 2008 - 07:10pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Dedicatie catre Alifantis


Sa ne fie toamna rece si uda,
Iar noi sa ne pierdem mintile,
Cand ne-om cauta gandurile

Printre frunze.


Doar atat.

Tags: | Edit Tags
Thursday August 7, 2008 - 12:43am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Entry for June 23, 2008
Va anunt ca m-am mutat.

Traiesc pasnic printre cateva ceaiuri cu portocale si ma uit linistit catre luminile care trec pe strada, senine si departate. Prin par mi se amuza o briza usoara, indecisa daca sa fie fierbinte sau racoroasa - nu stie ce vrea pentru ca insasi seara nu s-a raspandit cu totul prin oras, iar fire de soare, ametite de fosta putere, isi ragusesc vocea de pe orizont.

Desigur, n-are cum sa fie altfel, pentru ca insusi anotimpul e bland, o ora pierduta dintr-o linistea patratelor brune, amuzata de lumini fugare.

E vara, si pacea a revenit din coltul unde statuse atata timp, fara rasul promis, si fara zambete amagitoare. A venit dezbracata, cu mainile si palmele lipite sus, deasupra capului, in semn de impreunare.
Tags: | Edit Tags
Monday June 23, 2008 - 10:09pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Casa de vis

Am fost rugat sa desenez casa mea de vis. Am petrecut o vreme - o zi pe strada, alta in metrou si, in final, o alta cu ochii in tavan, incercand sa-mi dau seama cum arata casa visurilor mele. Problema a fost pana la urma alta, si mi s-a dezvaluit mai tarziu, cred ca in momentul in care farurile unei masini de afara au maturat tavanul camerei mele de 9 mp, care isi petrece singuratatea zilei la etajul 7 al unui bloc anonim din Bucuresti. Ca visul e preschimbat urat si incorect intr-o vointa.

Casa de vis la care trebuie sa ma gandesc este casa in care mi-as dori sa mor. Locul unde as putea sa accept totul ca fiind o nobila sau macar rationala implinire a tot ceea ce puteam sa fac cu mine insumi. Cu cei din jur. Sa am o revelatie. Sau macar un gand limpede. Sa-i stiu pe cei pe care i-am iubit fericiti. Sau macar linistiti. Sa nu-mi doresc nimic. Poate doar o patura care sa mi se para calda.

De aici si inconsistenta visului si a vointei: nu vreau sa mor acolo unde voi trai. Ar fi o nepotrivire pe care mi-ar fi greu sa o justific in fata cuiva. Cu toate ca sunt foarte bun la a gasi justificari pentru orice. Asa ca nu vreau o casa mare si nici o casa frumoasa si nici o casa simpla. Vreau doar sa vad ceva in fata care sa ma faca sa clipesc cateva momente inspre toate lucrurile pe care stiu ca nu o sa le uit niciodata. Apoi sa intru si sa raman acolo.

Exista pacaleli si cuvinte frumoase pentru orice. Exista si raspunsuri suave si priviri calde si bucurii multe pretutindeni, care din cand in cand te prind intre ele ca niste uriasi binevoitori. Te duc pe sus spre locurile unde vrei sa ajungi si unde, impotriva a ceva ce scormoneste in tine, privesti, te bucuri, poate chiar bati din palme.

Cu ce asortam cercul zilei de maine? Cu o privire? Draga mea, eu as alege niste confeti si sampanie. Merita celebrat si apoi trasat mai apasat, cu unghiile in noroi, pentru ca e cercul trasat de noi doi.

tudor




Tags: | Edit Tags
Sunday February 3, 2008 - 01:47pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments


Linistea lui Abelardo
E muta dimineata. Deschideam larg geamul cand m-am oprit suprins ca nu aud nici vorbe si nici cantec, din largul univers pe care-l inviam. Si m-am oprit, cum spun, uitandu-ma nehotarat in jur, cautand sa surprind linistea si sa vad de unde vine, sau macar cine-i pacatasul ce- absoarbe zgomotul ce-mi cuprindea viata pana de curand.

Sunt Abelardo. Sunt Abelardo, albul metodic. Imi spune asa un vecin ce pare mereu proaspat ridicat dintr-un fotoliu vesnic cu spatele la geam, pe nasul caruia se odihnesc ochelari rotunzi, cu rama subtire, aurita. Imi spune albul metodic, de cand eram mic si tatal meu incerca sa ma rupa de bratul meu de zapada, al meu, pentru ca nimeni altcineva nu-l revendicase pana atunci. Aveam, cred, 10 ani, si procedam incet la a-mi numara fulgii din proaspata mea cucerire. Albul metodic. zambesc acum cand imi aduc aminte, fireste ca fulgii nu-i putusem numara, dar nu ma declaram multumit sa stiu ca bratul de zapada-mi apartine, ci trebuia neaparat sa-i numar si de altfel, recunosc ca si acum imi pare logica-ntreprinderea. Asadar sunt Abelardo, albul metodic, si din fereastra mea deschisa larg imi caut lumea. Si, asa cum marturiseam, sunt uluit de linistea ce m-a cuprins. Insa contrastul nu-i al meu.

Zvonurile au circulat mult timp, cum ca as fi surzit de la un zgomot puternic, cum ca cineva, la noi in fata casei, ar fi facut sa explodeze o cutie de conserve cu carbit sub ea. N-am crezut niciodata toate astea. Nici medicul care a depistat o boala. Nici visele sonore pe care am inceput sa le am si care-mi aminteau si de un zgomot, dar mai ales de-o boala. Pentru mine totdeauna va fi o liniste ce m-a impresurat si-atat. Un tumult tacut venit din mine inspre simturi, rapindu-mi ceea ce imi era strain cu-adevarat. Si-un alb metodic, invaluit in note mute e-mprejurul meu din dimineata aia in care nu au cantat nici pasari si nu au tipat copii, ba chiar masinile, in fuga lor, au uitat sa mai vuiasca.

Privesc acum un ceas mecanic, desfacut in doua. Capacul cu sticla sunt de-o parte, iar maruntaiele de alta. Ma uit la ele cum se misca, incet, metodic, il iau in mana si-l lipesc de ureche. Ii simt vibratia-n mana. Atat. Ah nu - mai e ceva. E-un tact metalic si in mine. Imi bate inima sau poate e doar timpul ce susura incet si linistit.



Tags: | Edit Tags
Sunday January 27, 2008 - 10:34pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Telefon dintr-un viitor optional
A sunat adineaori la telefon o doamna, dupa voce - o persoana in varsta, foarte tonica insa. Mi-a spus ceva mai tarziu, contextual, ca are peste 90 de ani. Am vorbit cu ea aproximativ 10 minute, vroia sa afle ce mai face o veche si buna prietena de familie, actualmente stabilita in New York. N-am putut sa o ajut prea mult, pentru ca nu sunt foarte in tema cu viata familiei mele.

Mesajul ar fi simplu. Doamna asta este o persoana care nu m-a plictisit in nici un moment din cele 10 minute petrecute la telefon, care ma facea pe mine sa par obosit si prea putin lucid pentru a conversa. Care in mod evident face parte din ceea ce pana acum am numit aristocratie fara sa am un reper. Care stie sa vorbeasca si stie sa asculte. Despre care as putea afirma, desi nu o cunosc deloc, ca este prototipul gandit de Kipling.

Aveti rabdare, vorbesc acum cu cei putini ce cititi randurile astea, aveti rabdare si urmati ceea ce cu totii stiti in adancul vostru ca va va salva.



Tags: | Edit Tags
Saturday January 12, 2008 - 07:12pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Incheiere la cerere
Scrisa pentru un eseu de clasa a IX-a :):

Copilaria se termina pe indelete, pe cand privesti in alte parti, cu ochi plini de speranta. Iar visele copilariei se transforma incet in sperante de adult, cenzurate de faunii posibilului si ai credibilului, dezbracate incet de straiele lucioase, in pas usor si nestiut. Pentru ca visele luminau lumea, iar lumea incet-incet s-a luminat. E alta lumina decat cea sperata, dar totusi o lumina, ce vine din fata si te orbeste pentru un timp, satisfacandu-ti crezurile. Iar cand te obisnuiesti si cu lumina asta, privesti in urma, intai nedumerit, apoi nostalgic si-abia la urma deznadajduit, te muti incet din valul de lumina pe care-acum il vezi - ca nu-ti apartinea - si-ncepi sa plamadesti, cu gandul dus si cu demonii in spate, alte vise si alte copilarii.


Tags: | Edit Tags
Wednesday January 9, 2008 - 10:38am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Absolutul vostru

Oamenii invata incremental. Iar pentru asta, priceputi si mesteri de prin paleolitic incoace, au dibuit si si-au sculptat un instrument mortal. Compartivul.

Se compara pentru a putea descifra intre bine si rau, intre caini si sfinti... Sunt oameni care se nasc cu albul in urechi si apoi, comparativ, dar ciudat, invata sa descifreze nunte de gri. Dau de una mai inchisa si o boteaza negru. Si apoi de la capat cu alte si alte lucruri. Unii se opresc repede, poate fiindca au intalnit repede griul inchis - si aceia poarta, dupa unele minti, nume ca indoctrinati ori conservatori, pe cand altii cauta toata viata, aproape orbi la ce le trece prin fata.

Cei mai multi se multumesc cu cautari stangace, fara noima, de multe ori doar de o parte a curcubeului, adanciti intr-o melodie de circ, repetitiva si uneori sterila, din care storc totul pana raman cu nisip ars intre palme. Pe asta ajung sa il manance cu aerul satisfacut ca au gasit ce cautau.

Mai exista ceilalti, cei ce vor alternative pentru a se bucura de varietate. Nu vor nimic in esenta, vor cautarea in sine, vor ca alternativele sa existe pentru ca ei sa se simta puternici. Nu aleg nimic si rareori gusta ceva, iar cand se infrupta mai tare din tipsia din stanga lor ajung sa se blameze cum putini stiu sa o faca, gasind apoi fiecare neplacere si fiecare cusur al mancarii, jigniti si umiliti de pofta lor lumeasca.

Cauti ceva bun? Gaseste sumedenia de lucruri proaste pentru a-ti intesa gingiile si limba de ele, apoi ia o picatura de apa, cea mai simpla si mai salcie, pentru a putea sa decreti ca apa e un miracol, ca e dulce ca norii si limpede ca gandurile amorezate de vara. Miracolele se nasc si mor repede pentru oamenii alternativelor.

Opriti-va din comparat!, as striga. Opriti-va din jocul lui mai bine si mai rau, mai mult si mai putin. Fireste ca lucrurile coexista, dar ati uitat ca sunteti singurul reper. Unde v-au disparut, dragii mei, zambetul larg, in care oricine se increde? Cand ati putut pierde soarele perfect? Vinul sublim. Cartea viselor voastre. Melodia aia pe care ati invatat ce inseamna dansul. Amorul fara intrebari si sincope. Teatrul fara balbe. Eroul fara defecte.... In deceptii, imi veti spune. Intre iluziile de care v-ati descotorosit, o sa adaugati. Dar iluzie e si visul din care te trezesti si plangi fiindca e doar un vis, dorindu-l cu nebunie inapoi. Cat despre deceptii, nu cumva orgoliul este frana? Ati invatat sa scrieti dupa ce ati gresit de sute de ori, de mii de ori mai degraba - si totusi astazi scrieti. Nu aveati cinism si nici aroganta, pentru ca era lumina in jur, pentru ca erati dispusi sa incercati mereu.

Comparativul e mai simplu? Am auzit ca pluralul de la concesii e o nefericire acceptabila. Si nu stiu cum naiba dar sunt mult mai multi oameni care se tareaza deliberat pe viata, decat cei ce sunt dispusi sa fie luminosi si absoluti in acelasi timp, cautand si gresind.

Incercam ieri sa-mi aduc aminte cine sunt eu. Mi-am amintit. Eu sunt parintele lui Abelardo. Si de acum voi fi reperul bun o vreme, apoi fi-voi reperul rau, pana ce ajung parasit intr-un balansoar ce tace - mut, pentru ca nimeni nu-l mai misca. Stanga sau dreapta - pentru voi va fi totuna.


Tags: | Edit Tags
Saturday December 29, 2007 - 12:28am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Ninsoare policolora
Oamenii sunt facuti din vorbe. Vorbim altora, ne vorbim noua, ne analizam putin in cuvinte si apoi le inchidem in memorie. Vorbe pline de amintiri, cuvinte ce ne leaga de suflet imagini si oameni, aprinsi si ilustrati de amarele vorbe.

Sunt la fereastra si ma uit pe geam in timp ce ninge, Abelardo vorbeste la telefon si s-ar putea spune ca e pace. Abelardo rade, apoi ridica tonul si mi se pare ca am mai auzit odata aceleasi lucruri, mai demult, cred ca inainte de a ma naste, spuse poate de tatal ori de strabunicul meu, vorbe ce leaga generatii intre ele.

Ana ma intreaba daca am rezolvat problemele la serviciu, eu o aud dar imi vine greu sa dau alt raspuns decat "aproximativ", ma uit la ea si-mi dau seama ca a pierdut si ea gandul si, laolalta cu el, si vorba mea. Reflexele vorbelor.

Afara, printre fulgi, doi copii culeg zapada de pe capota unei Dacii vechi, a vecinului de pe colt am impresia, stau si par sa puna ceva la cale pentru ca au capetele apropiate si din cand in cand cel mai mic dintre ei se ridica pe varfuri si-i sopteste ceva la ureche celuilalt. Apoi revine pe calaie si amandoi continua sa vorbeasca, incet si asezat, ca niste vechi prieteni in fata unui semineu, aproape ca cel care-mi arde mie mocnit in dreapta. Doar ca al lor e alb si il hraneste apa. Abelardo vorbeste in continuare la telefon, il aud si-mi aduc aminte ca n-am platit inca factura pe luna trecuta.

Ma ridic, ma duc la Ana care mananca absenta un mar, uitandu-se la televizor, ma asez langa ea pe canapea, ii iau picioarele si le asez peste ale mele, apoi ii astept privirea cu un zambet. Se intoarce si-mi ofera o bucata de mar, pe acelasi nor cu zambetul meu, ea insasi zambind de pe al ei. Dau sa spun ceva dar imi zice un "shshs" scurt si-mi apropie marul de gura. Apuc marul si mestec incet, ne zambim unul altuia in lumina monocolora a unui film mut, de epoca.

Peste seara se trage cortina. Abelardo vorbeste la telefon, in camera de alaturi, iar afara ninge incetisor. Semineul roscat mai mocneste inca, aproape stins, cand pe fundal se perinda imaginile ilustre ale unui film de epoca in doua nuante.
Tags: | Edit Tags
Tuesday December 18, 2007 - 10:12am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Comment


Dulce, cu putina frisca.
- Esti dulce.
- Sunt? Inseamna ca m-ai sarutat in somn.
- Nu, nicidecum, esti dulce si atat.
- Atunci probabil pentru ca te-am vazut deschizand geamurile si mi-am amintit ca vroiai aseara o ciocolata amara.
- Atunci ar trebui sa fii amar - dar tu esti dulce.
- Sunt dulce, deci... Ah, imi amintesc. Te visam cand m-ai trezit. Ne intorceam din Africa, pe un vas.
- Atunci viseaza, scumpule, in continuare. Iti fac un ceai... Sa fie dulce?
- Fa-l mai bine tare, fara zahar. Apoi saruta-ma din nou, pana adorm si lasa-mi pe masa un bilet sa-mi spui daca tot dulce voi fi fost.
- Biletul e deja pe masa, iubitule, ceaiul gata, iar sarutul pe buze... Esti dulce si acum.
- Pentru ca visez, iubito.

Tags: | Edit Tags
Thursday December 13, 2007 - 09:45am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Fecundele lupte
Daca ar fi sa compar cu ceva, probabil ca ar fi vorba de o avalansa. Tii minte hohotul vesel cu care incepe totul? Hohotul vesel si senin care impinge totul? Poate ca mai nimerit ar fi amnar sau scanteie, dar eu o sa-i spun izvor. Izvorul alb, ce ne ingroapa pana ce nu ne amintim de unde ne-a luat si unde ne-a dus.

Sunt prea alegoric pesemne. Ei bine, ne-am certat. Ne-am certat a nu-stiu-cata oara, eu cu Ana, imbatati de la izvorul asta al nemultumirii si iritarii. Incerc acum sa il rememorez, dar nu cred ca e cu putinta. Stateam si ma priveam atunci, eu in mine, strain de ceea ce spuneam, uitandu-ma cu sila si cu neincredere la omul care ma-ntemnitase, la coaja aia stearpa, pe care nu o recunosc acum, cum de altfel nu o recunosteam nici atunci. Ei, nu, sa nu-ntelegi ca m-as scuza. Nici vorba. Sunt la fel de frumos si de solzat pe cat eram si atunci.

Motivele sunt din izvor si de-aceea au curs prin mine, prin iuresul in care ne-am avantat amandoi, in armuri reci pe care nici noi nu le puteam manui. Aminteste-ti de tine, mi-am zis, dar am uitat repede. Aminteste-ti macar de dragoste. Nu poti? Atunci de furie, daca nu de dragoste, de furia aia de a avea mai mult si de a nu calca in mocirla. Aminteste-ti ca te iubeste.

- Ana, asculta-ma, nu e cazul...

Si atunci viforul s-a intetit, iar eu am uitat cuvantul care rotea pamantul. Si am incercat iarasi sa-mi aduc aminte si, de altfel, printre zale, parea ca si Ana pandea momentul cand sa se opreasca si sa iasa de pe scena. E o comedie, m-am gandit. Trebuie sa fie o comedie. Ma uitam la Ana si simteam ca e o coaja rece care ma strange. Mi s-a lipit de piele oare? Atunci m-am panicat. Oara Ana stie? Oare si ea?...

Dar n-am putut sa ma mai gandesc, fiindca pasamite trecusem de talazurile de inceput, iar acum mocneam lin spre marea dinspre apus. Daca o sa rup acum straiele astea, ma va auzi cu siguranta. Si totusi n-am putut. Vuietul m-a dus mai sus, aruncandu-ma in gol, cu Ana-n urma mea, pentru ca auzeam clinchetul armelor in ureche si asta, ce-i drept, m-a mai linistit putin. Sarmane matelot, e miez de noapte si vocile sunt si ele miraje. Intocmai ca tine, drag matelot.

M-am uitat in zare, la marea apusului, si m-am vazut acolo, plutind pe o bucata de lemn, creatura esuata, dar despuiata si infatisata in plin soare. M-am gandit ca poate totusi nu sunt eu, caci pielea mi se parea inca stramta.

- Ana, crezi ca e bine?

Fantoma ei n-a inteles. Priveste si ea marea si pesemne-si vede stralucirile in zare si poate ca e calma si stie ca va fi bine, am putut sa mai ingaim in mine. E actul final, pasamite, si trebuie sa prind ultimele replici, nesuflate si necugetate. Asta-i tot ce am mai putut plamadi cu gandul, sau ce poate ce am mai sperat, pentru ca am adormit pe data.

Cand m-am trezit, soarele era sus si un pescador trecea prin apropiere, facandu-mi barca sa se legene agale. Amnezic, am spus un "Buna dimineata". Si, desigur, de langa mine, Ana mi-a raspuns.


Tags: | Edit Tags
Wednesday December 12, 2007 - 02:31am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Sase ani mai tarziu, pe inserat
Au trecut, intr-adevar, sase ani. Stau in fata lui Abelardo intr-un magazin de pe Calea Victoriei si astept sa se incheie la haina. Probam o geaca de iarna, pentru ca pe vechea si-a rupt-o la sanius, zilele trecute - evident, imediat de cum a nins. M-am obisnuit deja si oricum, creste atat de repede ca oricum i-ar fi trebuit alta in scurt timp. Ma uit la el cum se chinuie cu fermoarul. Am vrut sa-l ajut, dar m-a refuzat indaratnic. Pana la urma, foarte bine, ma gandesc.... Abelardo e blond, la fel ca vanzatoarea care, si ea, s-a oferit de vreo cinci-sase ori sa-l ajute. Fi-miu e, dupa cum era de asteptat, incapatanat.

Stau de vorba cu vanzatoarea, ma intreaba la ce varsta il dau la scoala, ca e simpatic si i se pare ca ar fi bine sa-l mai las un an sa se simta copil, de parca odata ce incepe scoala s-ar maturiza subit. Ii spun ca nu m-am gandit. Oricum, eu totdeauna l-am privit cu seriozitate pe Abelardo. Poate pentru ca nu am vazut la el decat arareori indaratncia altor copii, cu care il lasam sa se joace. La inceput ma intrebam daca nu cumva incearca sa se prefaca, imitandu-ma pe mine ori poate pe alt prieten de familie, ca sa para mai intelept decat pustanii de prin spatele blocului. In scurt timp m-am lamurit insa ca nu e asa, pentru ca de fiecare data cand il intrebam de ce face un lucru sau altul incerca sa-si ordoneze gandurile mai intai si sa dea un raspuns clar. Uneori era peltic si pe Ana seriozitatea lui peltica o distreaza teribil, rade de el si-i da cate un bobarnac peste nas. Nici chiar atunci nu se supara pe maica-sa. Abelardo e de un calm teribil. La un moment dat l-am intrebat, prin mai parca, inainte sa iau bilete de vacanta - "Auzi, tu daca ar fi sa alegi unde sa-ti petreci vacanta, unde ti-ar placea?". S-a gandit si mi-a zis: "Eu zic mai bine sa o intrebi pe mama. E mai pretentioasa.". Ii place cuvantul asta - "pretentios".

A terminat cu fermoarul si acum se uita in oglinda. Isi aranjeaza cu mana dreapta parul si apoi isi indreapta geaca. Insa acum s-a oprit si priveste in oglinda, peste umarul lui drept. E uimit si cand e uimit il stiu - pentru ca e uimirea din filme, cu gura usor deschisa, iar ochii clipesc rar si apasat. Ma uit in spatele meu, catre locul fixat de Abelardo cu privirea si vad o fetita bruneta, cu ochi negrii, cam de aceeasi varsta cu Abelardo, care isi aranjeaza palaria si-l intreaba pe taica-su daca-i vine bine. E un tip inalt si apatic care ii raspunde peste umar ca daca ii place i-o cumpara, in timp ce el se uita in continuare pe rafturile pline de camasi.

Abelardo e imbujorat. Fata se uita in oglinda de langa ea. Palaria ii vine bine si Abelardo cred ca are aceeasi parere pentru ca e si mai imbujorat. Il strig si nu se intoarce, insa deodata fata se opreste, isi scoate tacticoasa palaria si se uita la Abelardo. Probabil ca privirile li s-au intalnit pentru ca Abelardo s-a intors catre ea si are un aer de ilustru neindemanatic.

Fata ii zambeste amabil se intoarce si-i spune lui taica-su cu voce tare "Nu cred ca o vreau. E prea verde". Taica-su se intoarce, ofteaza, o ia de mana si ies impreuna din magazin. Abelardo se uita lung dupa care vine spre mine si-mi zice ca-i place haina. O achit la casa si, chiar inainte sa iesim din magazin, in timp ce imi ridic gulerul la haina, il intreb zambind pe Abelardo: "Ei, cum era fata?"... Mi-a raspuns dintr-o suflare: "Un pic cam pretentioasa". Am zambit si mai larg, l-am luat de mana si am iesit impreuna in ninsoarea de afara. Eu cu o geaca lui cea noua, iar Abelardo imbujorat si parca mai putin calm decat il stiam.


Tags: | Edit Tags
Thursday December 6, 2007 - 01:06am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Se naste Abelardo.
Abelardo s-a nascut intr-o zi de duminica - o iarna destul rece altminteri, cand pe ferestrele din cartier se citesc litere scrise de copii cu nasul, incrustate in flori de gheata si-n cercuri complicate, ivite cine-stie-cand in timpul noptii. Imi amintesc ca m-a surprins ziua, pentru mi-o imaginasem cu totul altfel, schimbarea din mine si a celorlalti deopotriva. Si mi-era frica, recunosc, fiindca, ei bine, uneori se foloseste expresia - "ca nu voi fi la inaltimea momentului". Dar nu de asta imi era cel mai frica. Mi-era teama de lumea pe care o stiam - ca nu o voi mai recunoaste la iesirea din spital. Mi-era teama ca o sa ma uit in vreo vitrina intunecata si o sa vad in ochii mei ca s-a schimbat reperul. Stiam ca lumea va fi aceeasi, dar eu ma voi fi rotit putin in jurul momentului si cei din jur nu vor simti, pentru ca voi fi in stare sa-i pacalesc, mult timp de-atunci incolo, probabil pana ce silabele cuvintelor isi vor pierde stralucirea si ei vor fi ghicit ceea ce nu pot intelege decat zidindu-se si ei, cu mine, in secunda aceea.

Totusi, nu mi-am imaginat, n-am crezut cu nici un chip ca va fi atat de frig. In statia de autobuz, in drum spre spital, ma intrebam daca nu cumva iarna e frigul ce se aduna un an intreg si vine asupra noastra in vreo zi anume, pe care unii au numit-o in mod convenabil Boboteaza. Cine isi boteaza copilul intr-o zi ca asta e nebun, mi-am zis in timp ce-mi suflam in maini, doar-doar mi le-as fi putut incalzi putin. De pomana insa. Imi mai amintesc ca m-am uitat la masini si ma simteam liber. M-am mai gandit ca e duminica si ca Ana nu e cu mine. Ana. M-am intors catre mine si nu stiam ce zi era cand s-a nascut Ana. Si atunci s-a intamplat. Imi amintesc ca am simtit atat de puternic ca o iubesc incat a trebuit sa ma opresc din mers pentru ca nu ma mai puteam tine pe picioare. Am stat putin si apoi am rupt-o la fuga, pentru ca autobuzul ma pierduse. Intreaga mea viata mea o luase la goana si am alergat dupa ea minute bune, nebun pe strada, fiindca simteam ca fiecare gand al meu de atunci incolo si fiecare vis pe care l-am avut depinde de pasii mari pe care ii faceam si de zambetul Anei. Zambetul Anei.

Am trecut in fuga prin p-ta eroilor si m-am oprit pentru a-mi trage sufletul langa florarie. Nu-mi amintesc cati bani am scos din buzunar, tin minte doar ca i-am strans in pumnul floraresei si i-am spus ca vin imediat sa ne socotim si ca sunt fericit. Parca as zice ca mi-a zambit cu dintii putin galbeni si poate le fel de bine sa-mi fi strigat ca e prea mult. Imi mai amintesc holul, ochiul ce mi s-a parut de sticla al unui portar, aerul putin dens si o clanta rece.

Apoi totul a fost duminica iernii mele. Si m-am nascut atunci, cu Ana si cu Abelardo, din timpul pe care-l intuisem si nu stiam sa-i spun pe nume.

Mutra stinghera si linistita a lui Abelardo. Si surasul Anei. Si o mare de pace care mi-a pulsat in vene si m-a aruncat catre ea. Si voci, si cateva rasete, si cam atat. Si surasul Anei in bratele mele. Si desi mi-a venit greu la inceput, am inteles atunci pe data linistea lui Abelardo.



Tags: | Edit Tags
Thursday November 29, 2007 - 08:23pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Cand soarele te ia in brate
Nu totul e o poveste. Cateva lucruri sunt mijite din trecut si aruncate pe hartie pentru ca nu le-ai cunoscut. Timpul e acelasi, taiat in ani, apoi in luni si zile. E acelasi pe care-l stii. Difera soarele. Asta e verde. Si-acum umbra cade piezis, din asfintit, si-ti bate-n ograda, dand trup himerelor si-ncretind solzi fini ce nu pot fi vazuti in plin solstitiu.

Restul e o poveste. Si picura incet, fara ordine si fara cronologie, prin usa timpului deschisa larg inspre mit, cavalcada ce ti-am dorit-o, urgisindu-te cu monstrii pe care nu i-ai vazut si care nu au existat. Dihanii mari, cu blana incoltita de licheni si plina de noroi, cu sange-n ghearele ce-au spintecat obraji. Se pravalesc spre tine, cautand sa-ti sfarme tie gardul, usa si apoi opaitzul. Incremenesti de spaima si te-ascunzi in lada, astepti sa treaca fiorul si adormi subit, fara motiv si fara sa visezi. Cand te trezesti e goala cartea si lada unde stai, afara e lumina si rostul s-a schimbat. Dihaniile sunt undeva departe, iar cateva sunt moarte si-si intind trupurile in soarele ce se revarsa si le preschimba-ncet in feti frumosi si-n cateva vise frumoase.

Povestea incepe asadar acum, spusa cu greu, fara un scop anume, si-ntaiul lucru pe care ti-l dezvalui e ca pe fiul meu il cheama Abelardo.



Tags: | Edit Tags
Wednesday November 28, 2007 - 01:05am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments


De unde incepe muzica?
Mi-am pus de cateva ori intrebarea asta... De unde incepe muzica? De curand mi-am raspuns. Si raspunsul a fost larg si cuprinzator, ca atunci cand te trezesti si e innorat si descoperi ca razele de soare cad doar putin mai incolo de tine, iar tu te ridici si te intrebi cum de nu le-ai vazut pana atunci. Si observi ca in urma lor sunt alte raze, si ajungi sa te plimbi in plin soare, uimit de nepriceperea ta si de lumina din jur.

Muzica si poezia incep atunci din noi. Si-atunci realizezi ca toata scoala, totul incepe gresit. In loc sa inceapa de la noi, incepe de la ei. Incepe din durerea altora si nu din durerea noastra. In loc sa inceapa din ce ne place, incepe cu frumusetea lor, pe care n-o intelegem si nu putem sa o intelegem. E o replica goala, un balon dezumflat din care vedem doar cauciucul, nu si zborul.

Zborul e in noi, la fel ca poezia. Incepi sa scrii poezie cand iubesti. Iubesti si scrii poezii pentru ca simti ca asta trebuie facut si altceva e de prisos. Si de fapt incepi sa iubesti poezia, incepi sa apreciezi cuvintele, sa simti ca rezoneaza in tine, ca esti mai bun pentru ca simti mai mult, pentru ca nu te-ai oprit nici in cuvantul si nici in silaba dintai. Cuvintele incep sa curga prin tine si, asemeni razelor de soare care pana mai ieri zaceau limpezi, dar nestiute, pe povarnisul de langa tine, incep sa scoata din tine lumina.

Lumina e a zilei, atunci cand iubirea te provoaca in zorii ei si neclintita iti spune ca e rost de mai bine, ca luxul de a tine in brate persoana iubita e intr-adevar darul mult-asteptat, ca de-acolo incoace curg zilele noastre, desertandu-se uneori in angoase reci si-n asteptari murdare. Lumina si poezia merg laolalta, chiar daca uneori lumina e trista si poezia-i plange pe umarul cald, trista din iubiri neimpartasite, din dor, din tradare ori cel mai adesea din pace amara.

Nu stiu daca salvarea e totusi prin prajma. Poti oare sa mori si sa te simti viu, calatorind pe patul de moarte cu volumul in mana, cu pana atarnand inerta in calimara, langa tine? Poti totusi sa mori? Poti sa scrii si sa mori impacat? Sa mori cu stiinta si cu dorul si cu speranta si cu tot ce a fost vreodata in tine, chiar de ele zboara in soaptele altora, pe buzele altora? Poti sa mori fara supunere si fara supusi, singur in fata lui Dumnezeu care te priveste dinauntru? Poti sa mori mintind? Poti sa-ti minti propria ta poezie? Sa minti lumina si fiorul acelei pajisti din tinerete? Poti sa mori cu toate astea rapunandu-se in inima ta ca lighioane negre, ascunse si urate? Poti sa mori si sa uiti nedreptatea? Toate greselile pe care le-ai facut?

Poti oare sa mori? Citeste din nou poezia, asculta din nou muzica, scoate-ti din inima cuvintele negre, arate cu moarte, plantate cu spume, arde-le in tine, arde-le in febra ta, zacand neputincios. Arde-le si ascute-ti ghearele. Agata-te de raza, caci duce spre moarte.

Tags: | Edit Tags
Wednesday November 21, 2007 - 12:12am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
o intamplare, fireste
Aseara am parcat masina in fata blocului, atat cat se poate numi parcat masina in fata blocului pe strada D-na Ghica. Am parcat asadar masina in fata blocului, de fapt cu un km mai spre centru, pe partea dreapta.

Pe partea dreapta cum iesi din intersectie, vreau sa zic. Adica pe stanga cum te uiti de la parc. Am prins un loc foarte bun. E adevarat ca nu e foarte aproape de casa, dar e un loc pe care-l cunosc, ca doar din cand in cand parchez acolo. E pe centrul strazii. Adica asa, cum sunt benzile, sunt masini parcate pe stanga si pe dreapta, iar a mea pe centru.

Nu-i cu mirare ca am parcat acolo, mai am un loc unde parchez pe centrul strazii, dar aici am fost primul din fata scuarului. Dincolo eram totdeauna al doilea sau al treilea... Ma rog, nu sunt foarte competitiv.

Am parcat masina si m-am uitat in fata. In fata - scuarul. Dar chiar in primii doi metri era o silueta.

Un cal negru, nu prea mare si nici prea mic. M-am uitat la ceas. Ora 9 fix. Un cal la fix. Un cal negru. Negru de nu-mi dadeam seama daca e treaz sau nu, daca are ochii deschisi sau nu, ce mai!: un cal negru intr-o noapte neagra si nimic mai mult.

M-am apropiat de cal uitandu-ma la el. Avea ochii deschisi. As spune ca avea ochii blanzi, dar mi-as calca pe inima. Parea impietrit, zidit drept in iarba, in capatul scuarului, inlemnit cu picioarele in bordura. M-am sprijinit pe capota masinii si m-am uitat la cal vreme de cateva minute. Un cal negru, fara sens. Umorul ar fi ras de el, tristetea l-ar fi compatimit, dar un om n-ar fi putut face nimic altceva decat sa stea sprijinit de capota masinii si sa se uite la ochii negrii, atasati unui costum negru si orb.

Am ascultat vreme de cateva minute numai noaptea si tacerea calului. Noapte fara sens. Am spus pentru un moment ca nici calul n-avea sens. Greseam. E calul pe care nu-l vedem. E mutul si surdul si orbul si spanul. E calul negru cu ochi pironiti in noapte, calul cel negru uitat in noapte. Fara stapan, pentru ca stapanii nu au cai negrii uitati in noapte..

E tarziu si cam asta era de spus. Afara, in fata masinii mele, sta un cal negru si mut.

Tags: | Edit Tags
Thursday November 15, 2007 - 01:24am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Entry for November 19, 2006
Am avut un mare prieten. Il chema George Plainsong si a fost un tip de spirit si de mare stil, cu adevarat un mare si ilustru prieten. In fiecare dimineata isi bea ceaiul negru cu biscuiti dulci "Sandra", lua apoi autobuzul pana in Brat District, la Reedon Cross, de unde se ducea pe jos pana la serviciu. George Plainsong nu a lucrat niciodata mai mult de doua ore intr-o zi, de altfel nici nu sunt sigur ca George Plainsong a fost macar interesat de ceea ce facea. Uneori il mai intrebam, de amorul artei si de dragul viselor pe care le aveam amandoi in timpul facultatii - George, cum iti mai merge la biroul de siguranta? - iar el se uita la mine, zambea frecandu-si cu dosul aratatorului pometele obrazului si schimba vorba. Cu toate ca n-a fost un carierist, cum se spune acum, George a trait intotdeauna bine, manca in fiecare zi la restaurantul Jay Pop's Guild, unde in zilele ploioase nu servea decat patru papanasi umpluti cu gem. Ne-am intalnit de multe ori acolo, iar gandul la papanasi imi aminteste si acum de dragul de George, de altfel de cate ori trec prin fata resturantului intru cativa pasi inauntru, parca pentru a vedea daca sunt papanasi calzi la geamul bucatariei, pentru ca, poate nu v-am spus, dar George ma ruga deseori ca, daca am drum pe acolo, sa-i cumpar doi-trei papanasi, cu gem desigur, si sa-i aduc.

George Plainsong avea un barca veche, mostenita de la un unchi, o barca simpla, cu o panza si cu o cabina minuscula unde cu greu ne inghesuiam amandoi cand incepea cate o ploaie torentiala in zilele lui iulie, cand el isi lua liber de la serviciu, iar eu ii tineam companie prin apele golfului Trenton. De pescuit, George Plainsong nu cred ca a pescuit vreodata, ii placea doar sa se uite cu binoclul imprejurul nostru si sa remarce te miri ce specie de peste, zambind si povestind uneori despre zilele cand tatal lui il lua pe barca si-i arata marea si uscatul cu gesturi largi, aproape ca ale lui George. Nu stiu daca-l credeam sau nu, dar ca orice mare prieten, George avea darul povestilor, asa ca il ascultai si te simteai bine, iar daca-l intrerupeai simteai ca se uita putin surprins la tine si taceai ingundurat si putin rusinat. Vorbele nu ti se legau, ba te si intrebai ce te-a apucat sa-l intrerupi. Unii ar fi spus ca avea sarm, dar eu as zice doar ca era un tip pe care merita sa-l asculti, pentru ca avea totdeauna ceva de spus.

Multi ii spuneau ca e un incapatanat si jumatate, si asta parea sa-l supere putin, desi pe mine asta nu m-ar fi suparat niciodata, dar George era ceea ce unii ar putea numi "scortos", iar orice critica ii cadea prost, il facea sa fie prost-dispus si poate doar seara, la o portie de papanashi dulci si zemosi puteai sa-l mai auzi spunand o gluma, sau sa-l observi frecandu-si obrazul cu dosul degetului aratator.
Tags: | Edit Tags
Sunday November 19, 2006 - 02:35pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Nimic mai mult...


Te intrebi uneori ce a mers rau, ce s-a stricat, unde s-a stricat si de ce nu ai sesizat din timp. Cand ti se rupe plasa cu rosiile, cand ti se strica planetara la masina sau cand ti se darama un perete. Te intrebi de ce nu ai cascat ochii, de ce nu ai plecat mai devreme, mai tarziu, de ce nu ai ridicat privirea, ma rog, in general iti pui o seama de intrebari fara prea mare noima. Lumea se uita la tine si poate iti mai ridica din rosii, poate iti mai impinge masina, poate te ajuta cu niste bani pentru perete.

Pe urma stai si-ncepi sa te-ntrebi cate sacose s-au mai rupt inaintea celei care tocmai si-a dat duhu, una-doua, o mie, probabil ca de cand exista sacose, se tot rup sacose, iar sacosele trebuie sa existe de tare mult timp. Ciudat, n-am vazut fresce sau basoreliefuri cu Atena sau Platon ducandu-se la piata. Nici macar cu Cicero. Iti aduci aminte ca "alea iacta est" si ca pana la urma o sa mai fie alte sacose, alte planetare si alti pereti claditi si pe urma daramati.

Dar cat de reconfortant poate fi sa-ti amintesti de fiecare data ca esti un Manole al sacoselor si al papornitelor, ca tot timpul o sa cumperi plase care se vor rupe si vei repara planetare care in cele din urma vor ceda? Poate ca pur si simplu trebuie sa incepi sa cauti papornite mai durabile si pereti mai trainici, care sa tina mult timp, sa le ai cu tine zi de zi, in mana, in fata, in spate, sa ai timp de altele, sa nu mai cumperi atatea, sa ti se rupa si apoi sa le repari, sa ai o certitudine si o constanta inaintea ta. Da! E important sa ai imprejurul tau lucruri trainice, care te vor tine mult, mult ... ehei, poate chiar iti vor supravietui, te vor ingropa cum se spune... Si de-atunci vei incepe sa tii in mana o plasa pe care probabil o s-o tina in mana altii dupa ce tu vei fi murit. Si parca incepe sa nu ti se mai para asa de placuta, incepi sa ai resentimente, sa vrei sa-ti exerciti puterea ta de Dumnezeu, bagand in ea, zi de zi, din ce in ce mai multe rosii, si castraveti si verze, si tot ce ar mai putea sa incapa in ea, mai greu, mai lat si mai rau, infunzi in ea cu obida, ca adica ce e ea mai mult decat un obiect, nu omori pe nimeni, trebuie la urma-urmei sa-si faca treaba, sa fie plasa, si nu poseta de dama. Se va rupe intr-un tarziu si poate-ti va parea rau, vei incepe sa cauti alte plase si alti pereti. Vei vrea sa fie albastri si galbeni, sau inalti, sau doar zgrunturosi sau doar frumosi sau doar tacuti.

La radio, acum cateva zile, stiu eu in care zi, dar nu vreau sa-mi aduc aminte, la radio deci, era intrebata o batrana pe la 78 de ani ce-i lipseste in lumea de azi, fata de cea din tineretea ei. O batrana care statea probabil singura intr-un apartamant, zi de zi, avea un nepot, probabil niste copii ocupati, pe la casele lor, si in rest, mai nimic, in afara de o seama de amintiri care o fac sa planga singura din cand in cand. Batrana a raspuns, fara sa se gandeasca - linistea. Linistea de a sta in urma. Linistea sa ne impacam cu toate miile si milioanele de greseli pe care le facem, sa-i plangem pe cei dragi, care au murit, sa ne plangem destinul sumbru, urat si meschin, sa plangem zilele luminoase si tot ce-a fost frumos si tot ce ne-a incantat odata si toata magia, si pe noi insine - copii, si niste zile frumoase si bucuria aia multa care ne piere printre degete, care nu mai poate exista pentru ca deja nu mai avem la ce sa speram. Linistea de a fi in sfarsit nefericit si impacat in nefericire.


Tags: | Edit Tags
Sunday September 24, 2006 - 11:27am (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Oameni de aici
Eram mai deunazi (de Paste) prin Kaufland, cautand una-alta de mancare. Ma rog, de fapt ma tara maica-mea dupa ea sa cumparam una-alta pentru sarbatori, pentru ca mie imi place sa merg prin magazine, cam cat te intereseaza pe tine daca mie imi place sa ma duc la cumparaturi sau nu.

Eram pe la standuri si vine un tigan, cam urat asa (mie nu mi se pare ca rasa lor e prea frumoasa - dealtfel am ac. parere despre asiatici), care se uita pe la rafturile cu mirodenii, Delikat, supe samd. Avea cam 20 de ani, cu aproximatie, si parea intr-o teribila incurcatura. Se intoarce catre mine si ma intreaba "care sunt pentru pui?". E adevarat, n-a zis te rog, dar nici eu nu prea zic, asa ca m-am dus spre rafturi si am inceput sa ma uit. Ma uit, ma tot uit, il intreb: "pentru supa sau pentru pui fript?". Zice: "fript". Parea ca nu au. Ii spun ca nu prea vad, eventual sa mai intrebe pe cineva care se pricepe mai bine ca mine. S-a indepartat de mine si s-a dus la o femeie pe la vreo 50 de ani. Ia o pungulitza galbena de pe raft si o intreaba si pe aia scurt: "astea sunt pentru pui?". Tipa se uita cam dubios la el si-i zice, fara sa se mai uite la ce luase: "da". Cand a trecut pe langa mine din nou, am vazut ca era concentrat de supa de crutoane.

Probabil ca v-ati dat seama si daca nu, va spun eu - baiatul era analfabet, nu stia sa citeasca, mai mult ca sigur ca nici nu era prea educat sau macar prietenos. S-o fi dus acasa si probabil ca a mai strans putina ura pentru ca i s-a dat peste nas, probabil ca s-a simtit umilit si data viitoare n-o sa mai intrebe pe nimeni. Iar alienarea asta duce si la dezumanizare.

Nu pot sa zic ca tema discriminarii imi este foarte apropiata, nici ca dizertez prea des in sprijinul minoritatillor, dar un lucru e clar. Facem mai multe greseli decat suntem pregatiti sa recunoastem.

Mi-am amintit de un coleg de grupa care, la un moment dat, cand i-am zis ca tiganii sunt uneori de treaba, ca nu are nici o legatura etnia cu ceea ce ajung multi dintre ei, ca altele sunt motivele pentru care ajung in afara societatii, de inertie culturala si asa mai departe, m-a privit ca pe un alienat. Eu nu-l urasc inca pe colegul meu, dar e posibil sa nu-i spun care e supa de varza si care cea de pui daca ma intreaba.
Tags: | Edit Tags
Sunday May 21, 2006 - 01:28pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 2 Comments

Oameni de aici
Eram mai deunazi (de Paste) prin Kaufland, cautand una-alta de mancare. Ma rog, de fapt ma tara maica-mea dupa ea sa cumparam una-alta pentru sarbatori, pentru ca mie imi place sa merg prin magazine, cam cat te intereseaza pe tine daca mie imi place sa ma duc la cumparaturi sau nu.

Eram pe la standuri si vine un tigan, cam urat asa (mie nu mi se pare ca rasa lor e prea frumoasa - dealtfel am ac. parere despre asiatici), care se uita pe la rafturile cu mirodenii, Delikat, supe samd. Avea cam 20 de ani, cu aproximatie, si parea intr-o teribila incurcatura. Se intoarce catre mine si ma intreaba "care sunt pentru pui?". E adevarat, n-a zis te rog, dar nici eu nu prea zic, asa ca m-am dus spre rafturi si am inceput sa ma uit. Ma uit, ma tot uit, il intreb: "pentru supa sau pentru pui fript?". Zice: "fript". Parea ca nu au. Ii spun ca nu prea vad, eventual sa mai intrebe pe cineva care se pricepe mai bine ca mine. S-a indepartat de mine si s-a dus la o femeie pe la vreo 50 de ani. Ia o pungulitza galbena de pe raft si o intreaba si pe aia scurt: "astea sunt pentru pui?". Tipa se uita cam dubios la el si-i zice, fara sa se mai uite la ce luase: "da". Cand a trecut pe langa mine din nou, am vazut ca era concentrat de supa de crutoane.

Probabil ca v-ati dat seama si daca nu, va spun eu - baiatul era analfabet, nu stia sa citeasca, mai mult ca sigur ca nici nu era prea educat sau macar prietenos. S-o fi dus acasa si probabil ca a mai strans putina ura pentru ca i s-a dat peste nas, probabil ca s-a simtit umilit si data viitoare n-o sa mai intrebe pe nimeni. Iar alienarea asta duce si la dezumanizare.

Nu pot sa zic ca tema discriminarii imi este foarte apropiata, nici ca dizertez prea des in sprijinul minoritatillor, dar un lucru e clar. Facem mai multe greseli decat suntem pregatiti sa recunoastem.

Mi-am amintit de un coleg de grupa care, la un moment dat, cand i-am zis ca tiganii sunt uneori de treaba, ca nu are nici o legatura etnia cu ceea ce ajung multi dintre ei, ca altele sunt motivele pentru care ajung in afara societatii, de inertie culturala si asa mai departe, m-a privit ca pe un alienat. Eu nu-l urasc inca pe colegul meu, dar e posibil sa nu-i spun care e supa de varza si care cea de pui daca ma intreaba.
Tags: | Edit Tags
Sunday May 21, 2006 - 01:28pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 2 Comments
Navoade...
Curios.

Azi am auzit ca e o problema ca mai exista oameni care cred ce li se spune si sunt siguri ca tot ce ajunge la urechile lor este emanatie a unui adevar general, din care surprind diverse parti.

Eu nu am mai gasit demult oameni de genul asta, oameni care, desi inteligenti, asculta si cred ceea ce li se spune si se mai si bucura ca afla ca exista ceva ce e dincolo de universul lor intim, pe care-l credeau stapanit. Daca ma gandesc mai bine, mi se pare chiar naturala dorinta de a subordona oameni, obiecte si soareci cu palma unui "evident" sau "mi se pare normal".

Citeam mai demult ca genul asta de oameni se cheama "intelectuali subtiri" - cei care le-au auzit pe toate, care sunt flegmatici si sceptici, care nu dau prea multi bani pe nimic, pentru ca totul li se pare comun, nedemn de stima sau macar de o spranceana ridicata. E plin de ei in jur. Peste tot sunt oameni care au impresia ca stiu totul despre lumea din jur. Impermeabili la noutati, ba chiar si la bucurii prilejuite de noutati. Sclavi ai propriei apatii.

Acum cateva zile m-am trezit si era vara. Dormisem fara camasa pe mine si am simtit razele soarelui pe spate si de undeva de afara se auzea un motor de masina si niste copii care se jucau afara - probabil invatau dupa-masa sau pur si simplu chiuleau, desi nu stiu copil care sa se joace afara linistit cand chiuleste. Mi-am amintit de zmeul pe care mi l-a facut praf un val, la mare. Mi-am mai amintit si de hidrobiciclete, si de pizza, de mine fericit. Am fost fericit pentru cateva minute bune, dimineata, in pat, la 10 dimineata, in parte fiindca era vara si in parte pentru ca nu mi-am pierdut inca vara.

Asa ca noutatea, dragilor, e ca afara e probabil vara. Am mai auzit si-o ploaie de vara de atunci, am mai auzit si ceva praf si chiar si un pic de apa de mare. As fi gata sa-mi pariez palaria de soare pe chestia asta.


Tags: | Edit Tags
Thursday May 18, 2006 - 11:41pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Comment
O problema simpla

Am recitit de curand niste mailuri simpatice, in limbaj complex, in care niste oameni destepti se luptau intre ei si nu castiga nimeni. Vorbeau mult, erau pedanti, spectaculosi, erau duri si frumosi si se atacau si se sustineau. Erau lumea intreaga in cateva cuvinte, erau vorbe multe fara sa fie goale. Erau clisee, pentru ca peste tot sunt clisee, incercau sa sparga tipare si nu reuseau, incercau sa se doboare si iarasi nu reuseau. Nu reuseau...

Se poate schimba ceva cand discuti? Daca ai argumente solide - da. Deci nu.

Nu, pentru ca lumea intelege lucrurile asa cum vrea. Cand spui ca nu iesi afara pentru ca ploua, sunt mult mai multe lucruri in spatele celor cateva cuvinte, decat ar parea evident in prima instanta. Nu ies afara pentru ca ploua, pentru ca mi-e frig sau pentru ca nu-mi place apa rece, pentru ca am iesit mai demult afara si am facut pneumonie, de fapt n-am iesit, dar se poate face, mama imi spunea sa ies afara si am iesit si mai raceam, chit ca m-a prins odata o ploaie si era frumos si eram cu o fata si ne iubeam, dar acum nu mai e fata, dar e ploaia, nu ies afara. Nu ies afara pentru ca ploua... S-a oprit? Nu ies afara. Nu am chef.

Esafodajul a ceea ce vedem si a ceea ce credem despre ceea ce vedem este prea complex, inertia e prea mare ca sa ne putem convinge. Probabil ca difera cauzele pentru care esafodajul este mare si greu - probabil ca atunci cand suntem fragezi suntem si incapatanati, iar atunci cand suntem batrani - ei bine, cand suntem batrani vrem ca lucrurile sa fie linistite, vrem mai multa siguranta ca lucrurile raman asa cum le stim.

Si daca iesi afara pentru ca ploua, mama, ia-ti umbrela. Nu mi-o luam si nici n-o sa mi-o iau curand. Umbrelele sunt incomode. Ma ploua si mai bine-mi luam umbrela. Totusi, nu, umbrelele sunt incomode. Cat de tare trebuie sa fii ca sa te poti indoi in liniste. Cat de tare trebuie sa fii ca sa te indoiesti si sa te schimbi? Probabil ca mai tare decat se poate.

Daca s-ar strange toata informatia din lume, din toate constiintele si experienta a decade si a secole de picioare batand pamantul si maini rasfoind pagini si muncind lut si fier si praf - ce-ar iesi? Ar fi o carte cu toate lucrurile puse in ordine, cu procentaje si cu certitudini evidente ale procentajelor? Ar fi o carte simpla si clara, pe care atunci cand o citesti intelegi ca e bine sa te scoli de dimineata si e bine sa dansezi pana seara tarziu atata timp cat mananci cel putin 56.4 grame de napolitane unguresti pe zi? Ma indoiesc. Cred ca ar fi mai degraba o nebuloasa totala, cred ca lumea are atatea pareri diferite despre toate adevarurile astea pe care le ingeram ca n-ar putea sa le subduca unei pareri unitare. Si chiar de-ar fi asa, n-ar fi ca intr-un veac de singuratate? Nu am face pierduta cartea?

Atunci totul e zadarnic? As vrea sa cred ca nu. As vrea sa cred inseamna ca asta o sa cred. Cred ce vreau pana la urma. Nu vreau sa cred ca pot sa conving pe cineva de ceva. Vreau sa cred ca se poate simti ceva pe undeva. E buna mila, e buna dragostea, e buna mandria, e buna vanitatea, e buna si rautatea, cateodata.

Calea nu poate sa fie cea evidenta. Calea pare sa fie, mereu, cea complicata. Am pneumonie.
Tags: | Edit Tags
Thursday May 4, 2006 - 08:53pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Comment
Se cheama Urbino
Majoritatea documentarelor incep cam asa: Urbino e un orasel mic din Italia, cu oameni prietenosi, unde fiecare cunoaste pe fiecare. Viata e monotona si lumea destul de fericita cu monotonia pe care o traieste. Oamenii se mai uita din cand in cand la televizor, pe RAI 1, si fac glume pe seama politicienilor.

Asta o fi fost mai demult. Urbino nu mai poate fi un orasel linistit. Aici toata lumea nu vorbeste decat despre un om. Aici s-a nascut Valentino Rossi. Toata lumea poarta geci de fash pe spatele carora scrie cu galben aprins "Il dottore". Pana si batranii poarta ochelari negri alungiti. Aproape toti si-au luat cate o motoreta pe care au scris 46. Pe usile caselor scrie cu aceasi culoare galben-fosforescenta, acelasi teribil 46. Daca vine postasul, pe toate plicurile scrie nr. 46, doar numele difera.

Toti sunt mandri de ei. In week-end se pregatesc din timp, se uita la calificari, iar duminica, ei bine duminica tot oraselul intra in restaurante, in baruri, in sufrageriile propriilor case si timp de o ora si ceva nimeni nu iese pe strada. Totul e pustiu. Valentino are cursa. La ferestre se pun steaguri ale Italiei, parintii isi trezesc copii din somnul de dupa-amiaza ca sa-l vada pe Valentino, clopotele bisericii bat pentru Valentino. Nimeni nu mai face pariuri. Toti stiu ca Valentino castiga. Si nu s-au plictisit nici pana astazi. Valentino o sa castige al 4-lea titlu la clasa suprema. N-are nici o importanta. Valentino e Valentino. Poate San Remo sa mai aiba aceeasi audienta ca Valentino in Urbino. Noroc ca gala finala a festivalului e sambata seara, pentru ca altminteri, ne pare rau, dar ... "Ora c'e Valentino. Forza, forza Valentino!!!!"!

In Urbino clopotele bisericii bat cand castiga Valentino. Pe toti copii de pana in 5 ani ii cheama Marco Valentino, Gianni Valentino, Valentina Maria, Gianna Valentina...

In Urbino toata lumea are o ruda care concureaza in motomondialul de viteza, "che sempre, ma sempre, vincera" - pe Valentino. Mai demult iti explicau ca e fratele verisoarei cumnatei lor, incercand sa te faca sa intelegi cu lux de amanunte legatura, dar acum nu mai are imporanta... "C'e mio fratello, valentino, e basta!"

Valentino n-a mai ajuns demult prin Urbino, dar nu conteaza... Valentino ii iubeste pe toti si ei toti il iubesc pe Valentino.
Tags: | Edit Tags
Wednesday December 7, 2005 - 10:52am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 1 Comment
Dupa nopti nedormite...
Dupa ce lucrezi o noapte-ntreaga si ti se pare ca ai lucrat cam de pomana, ia-ti paltonul si du-te prin centru sa simti orasul in care traiesti. Ia-ti o geaca groasa sau ce ai la-ndemana si du-te prin parc, infofolit bine, asa... pe la 7-8 dimineata. E ceata si o sa-ti fie frig si nu cred ca o sa te poti gandi la altceva decat la cat de frig iti e. Totusi, mai zaboveste cateva minute.

Incearca sa fii boem, uita-te la tipele si tipii care alearga prin parc in fapt de zi, imbracate in trening-uri cu cate o vesta de fash usoara, pufaind aburi mai densi ca ai tai. Schimbi o vorba cu vreunul care s-a oprit sa-si traga sufletul pe banca, afla despre el ca lucreaza ca director de vanzari la o firma micuta de medicamente sau ca a inceput sa alerge pentru ca sotia sau prietena s-a aratat incantata de o un tip cu 10 kg mai subtire ca el. Ca a slabit putin si ca e totusi multumit. Ca nu poate sa mai stea ca tre' sa fie in 40 de minute la serviciu si sa faca si un dus intre timp.

Ia-o prin centru, pe langa cladirile de birouri, sa vezi oameni care ajung la serviciu cu fete putin crispate, de frig sau doar pentru ca au un sef mai rau decat toti ailalti la un loc. Ia-ti o revista mondena de la o taraba, nu fiindca te-ar interesa prea tare, ci pentru ca vrei sa intri in vorba cu vanzatoarea, care pare sa fie tare de treaba. Descoperi ca asa e, ca e tare de treaba, dar ca a-nghetat, ca astia de la centru nu i-au adus calorifer electric cum ii promisesera si nu are decat o aeroterma veche pe frigu' asta. E rosie la fata si te gandesti ca ii face bine frigul. Iti spune de fata, de facultate, ca are doua restante si nu stie daca se mai ocupa, de postas, care... ; uiti sa o mai asculti si te pierzi cu privirea la doi insi care descarca saci cu ciment dintr-o Dacie papuc... Nici la ei nu esti tocmai atent, pentru ca totul, vocea "ziaristei", masinile din fata, claxoanele si veselia celor doi iesiti din Dacia papuc se intorc si se invart si se amesteca in capul tau.

E muzica orasului viu. E luni dimineata.

Spre casa esti controlat de bilet in autobuz. Ai abonament. Esti si tu un erou al orasului, nestiut poate, dar cu siguranta legitim.

Terapie - Entry for November 04, 2005
Look into his angel eyes... [abba]

Asta-seara, tarziu, cand ma intorceam acasa, am vazut un tip care fredona ceva, citea un ziar vechi de doua zile si zambea.

Cateodata lumea pare mai misto decat s-ar fi putut imagina. Poti face aproape orice si poate singurul gand care imi mai intuneca mintea in astfel de momente este cel ca as putea sa fiu cumva maniaco-depresiv.

Lumea parea mai simpla mai demult si, sincer, am vaga impresie ca pe masura ce am complicat-o m-am indepartat de la ceea ce e de fapt. Lumea are nevoie de un theme song [cantec tematic] pozitiv. Unii se simt bine in deprimarea lor pentru ca de fapt s-au atasat de un theme song pesimist. Nu incerc sa spun ca e logic si normal sa fii vesel si bine-dispus. Doar ca e misto sa fii vesel si bine-dispus.

Azi de dimineata doua fete cu cate un iPod, dupa ce si-au arata una-alteia ce melodii are fiecare, au inceput sa asculte atente, cu un zambet pe fata. Era 7 jumate dimineata...

Ascult abba si ma gandesc ca daca as avea la-ndemana un bloc de desen, as desena niste copaci si un zambet mare ascuns printre ei.
Tags: | Edit Tags
Saturday November 5, 2005 - 12:18am (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Da' chiar toate patru, domne?
Adaptation.

Azi-noapte mi-au dezumflat toate cauciucurile de la masina (4 la numar, ca roata de rezerva era in portbagaj, altfel nu cred sa se fi sfiit) ca cica am parcat pe locul altuia. O fi fost, da' pe el nu scria, pe el, pe el, pe loc nu scria, daca nu scria... nu scria. Si taica-miu mi-a zis. Ba, e vina ta! Ce e in capu' tau sa pleci cu masina la ora aia? Ti-am zis ca n-o sa ai loc? Si cum de nu te-a dus capu' sa-ti dai seama ca e locu altuia? Pai nu scria, ma Radule. Am parcat acolo in lipsa de alte variante, zau asa, nu de alta, da' in rest nu gaseai spatiu sa-ti pui jos ghiozdanu', daramite o masina. Ba am vazut parcate si pe doua-trei randuri, fiecare dupa cat de repede se trezeste dimineata cand i se tipa de jos: ventilu, Jeane, ti-au luat ventilu', baaaa, esti pa jeanta... Tre sa te adaptezi, domne, nu merge asa.

Adaptation.

Domne, e drept, era locul altuia si al cui era aflu eu maine, da nu de cu seara ori noapte, ci dimineata, ca altminteri poate e unu slab de ventil ca mine. Ma intreb, astia or avea un orar? Adica vine unu si verifica pe acolo la 1 la 2 si la 4 noaptea? "- Aseaa... peeee lo - cu' .. 45 era B-15-MNE, ok, pe 46... ah, ... aveeeem uuun clieeent". Pac ventilu!

Adaptation. Nu mai parchez pe unde nu trebuie. Nu mai plec seara cu masina de acasa, ca sa am loc de parcare cand ma intorc.

Adaptation. De-acum dezumflu si eu ventilele cui isi mai pune masina unde-mi place mie, unde-i umbra si racoare, le dezumflu chiar si la troleibuze cand nu-mi deschide usa si eu stau in ploaie langa usile inchise si soferul zambaret. Tai toartele la sacose, scot piulitele la rotile carucioarelor rebu, ba chiar si la handicapatii care merg prea incet, tai cu foarfeca toate cablurile care trec la mai putin de 5 metri de balconul meu si nu-mi plac mie; ba zgarii si vitrinele magazinelor prea scumpe pentru studentii saraci, torn lipici pe ziarele vanzatorilor din metrou - prea s-au inmultit, intr-un cuvant, incep sa fac dreptate.

Adaptation. Vand ventile.

Tags: | Edit Tags
Tuesday November 1, 2005 - 01:28pm (EET) Edit | Delete | Permanent Link | 2 Comments
Inutilitati motorii
Cand esti racit si stai in fata cu o cana mare, plina cu ceai anonim, cu multa lamaie si zahar, te uiti pe fereastra si tii picioarele pe un calorifer fierbinte se poate spune ca esti mai mult decat fericit. Intr-adevar, acum ar fi putut urma o revelatie neasteptata de genul: "Asta daca nu ai simti stinghiile reci ale scaunului cu rotile de sub tine", insa nu are de ce sa vina, pentru ca nu suntem teribilisti. Cred ca si daca esti intr-un scaun cu rotile exista bucurii. Poate nu aceleasi bucurii, insa cu siguranta exista. Iar asta cu ceaiul exista cu siguranta.

Cred ca e vorba de urme de demult, din vremurile cu pesteri, cu foc si cu hrana parjolita, cand afara ploua si tribul se aduna tacut si flamand, dar totusi fericit, in jurul unei mese neasteptat de pline. Senzatia calda ca exista un spatiu in care te simti protejat, chiar rasfatat intr-o anumita masura, si de unde poti sa privesti, absent sau nu, lumea pe care ai subjugat-o prin inteligenta si forta ta, ei bine, e unul dintre lucrurile pe care merita sa le traiesti. Si exista varii metode prin care se poate implini. Ca in orice alt domeniu, unele sunt scumpe, altele neasteptat de ieftine; poti sa stai la volanul unui Mercedes nou si luxos, ori poate sport, sa stai si sa asculti muzica, privind afara, la intersectii ce se topesc in caldura. "The winner takes it all"... Sunt totusi si variante ieftine, precum ceaiul si ferestrele si ploaia si oamenii si apele. Prea putini incearca sau viseaza la variantele ieftine. Pana la urma e chestie de reclama. Se face prea putina reclama la ceai si la zile innegurate de toamna tarzie.

Astazi am cumparat niste piese electronice pentru o placuta prin care o sa comandam un dispozitiv mai mult sau mai putin ingenios. Am ales in graba si fara nici o tragere de inima sa fac un receptor Morse... Cand eram mai mic, mi se parea pasionanta codificarea asta Morse. Daca nu ma insel, toate codificarile, codurile, codarile si secretele mi se pareau pasionante. Manifestari timpurii ale nevoii de a te ascunde, ar spune un psiholog serios, care a citit carti serioase pe care le implementeaza intens peste tot. L-as ignora cel mai probabil. Daca nu ignori unele lucruri, ajungi sa innebunesti, zice o vorba destul de populara. Din pacate e un truism, ca mai toate zicalele populare care nu sunt contradictii - evident ca ignori foarte multe lucruri, noroc ca o faci involuntar, instinctual si nu ai nevoie de zicale intelepte care sa te conduca la fiecare pas.

Revenind la coduri, ma intreb de ce le plac copiilor lucrurile ascunse. Cred ca din curiozitate. Cel mai ciudat e ca le place atat sa ascunda, cat si sa descopere. Pai.. ori, ori, ori, cuma zicea cineva. Cand crestem, devenim superificiali, asta o stie tot omul, mai ales cand sta in fata televizorului seara si hahaie nationalist in fata unui program slinos. Ma nemultumeste tonul meu. E parca un repros adus persoanelor trecute de o anumita varsta, ca adica de ce devin ele mai putin interesate de noutati, de ce nu cauta sa descopere mai multe despre un lucru, sa-i inteleaga subtilitatile? De ce nu sunt oamenii trecuti de o varsta la fel de curiosi, la fel de entuziasti fata de orice lucru nou? Grea intrebare... Pai tata, daca nu ignori unele lucruri, ajungi sa innebunesti.

Ma duc sa-mi mai fac un ceai. Incepe progresul.
Tags: | Edit Tags
Saturday October 29, 2005 - 01:21pm (EEST) Edit | Delete | Permanent Link | 0 Comments
Entry for October 28, 2005
Eu nu pot sa inteleg de ce sunt unii atat de suparati.

Nu zic ca nu exista motive sa fii suparat, deprimat si tot asa, ba chiar sunt de parere ca motive exista prea multe. Adica de exemplu pici un examen, constati ca te-ai ingrasat, ca ti s-a terminat mancarea care trebuia sa te tina o saptamana, ca nu mai ai pasta de dinti, domne, pentru fiecare exista lucuri care ne pot strica ziua, saptamana, chiar viata. Cu un pic de zaibar, te dregi.

Se mai poate intampla de exemplu sa-ti pierzi stiloul preferat, da, ala cu penita fina, aurita si mai ales daruit de matusa din Coreea, ala la care tineai asa de mult si pe care azi l-ai imprumutat cu inima deschisa colegei de banca, eleva si ea intr-a VII-a B, care l-a luat, ti-a zambit frumos si apoi a scris cu mana ei fina ceva, a pus stiloul nonsalanta in ghizdan si acum pretinde ca l-a pierdut si ca te roaga sa o ierti si ca se va revansa cu proxima ocazie. Si daca asta ar fi tot, ar fi ceva, dar in ziua cu pricina ai teza la romana si parca ,... da, da, e cu profa' aia noua care-ti da doi din oficiu daca nu scrii cu stiloul. Si tu te bazai pe fata cu ochi dulci dintr-a VII-a B... N-a fost sa fie. Ai doi din oficiu.

Dar lucruri din astea li se intampla tuturor, sunt coincidente nefericite, ca atunci cand constati ca nu mai ai nici un ban in buzunar si ca trebuie sa strabati mai bine de jumate din Bucuresti fiindca ai ratat ultimul metrou si, colac peste pupaza, te mai bat si trei tigani ca n-ai sa le dai de un pachet de tigari. Tu chiar nu ai, dar ai observat ca, in genere, astia cand dau pumni sunt destul de absenti. Asta pana sa constati ca ploua torential si ca n-ai unde sa te adapostesti, pentru ca toate scarile de bloc pe langa care treci au interfon, ca doar suntem in epoca informatiei, a ... cat dracu' era codu' ala universal la interfoane...54154..nu... 434313...nu? Ah, nu exista, te pacalise vecinu' de la 5, ala de se tine intr-una de poante si cu care razi in fiecare zi stand la balcon, ca in fond e baiat valabil. Esti ud pana la piele....43431... Valabil pe dracu!

Toate astea sunt absolut normale si nu trebuie sa disperi. Se intampla si trebuie sa le treci cu vederea, sunt doar mici obstacole pe care destinul ti le pune inainte, ca sa te intareasca si sa te pregateasca pentru un mare viitor. Acuma de ce exact cand ai mainile pline de coca de cozonac, fiindca, nu-i asa, ai fost amabil si ai framantat niste cozonaci ca s-o ajuti pe bunica, se termina apa calda, ,. .. greu de spus.. Ei, solutii exista intotdeuna. Totusi, in momentu in care s-a oprit si apa rece nu poti decat sa astepti sa ti se usuce coca pe maini si in timpu asta sa faci ceva util, ca de exemplu sa admiri iarba crescand in glastre. Maret destin, ... ?!

Si daca la toate astea adaug ca sunt ani buni in care racesti de 10 ori usor si faci doua viroze mai nasoale, si sunt ani rai in care ai 10 viroze nasoale, o gripa ofticanta si apoi dai intr-un ulcer perforat, iar racelile sunt deja placute, ca iti mai iau gandul de la fabuloasa durere de rinichi...

Viata e frumoasa. Nu, serios.. chiar e misto.

Seara buna